miercuri, 1 octombrie 2014

Din volumul "Creierul gros, creierul subtire" - autor Valeriu PRICINA, episodul 2

                             SINDROMUL  RĂDAŞCEI
         Când eram mic îl însoţeam, vara, pe Tata Mare, la coasă, pe nişte petecuţe de fâneaţă pe care le avea deasupra satului, undeva, pe plai. N-aveam nimic de făcut decât să umblu de colo-colo, bucurându-mă de ceea ce nici un copil crescut pe miriş­tea cenuşiu-cleioasă a asfaltului nu va înţe­lege vreodată  citind doar o descri­ere pe care eu aş putea s-o fac acum, într-un pasaj oricât de inspirat şi de asistat de îngerul graţiei stilis­tice.  Sunt stări care nu încap în nici un text şi  pentru care nu există limbă să le ex­prime.  Ele trebuie doar trăite, şi atât.    În fine...
        Iată, deci, că pe posteţele abia degajate de iarba înaltă, umblând cu ochii după gâze, întâlneam, uneori, un fel de drac negru-maroniu, un tanc în comparaţie cu celelalte minuscule mişunătoare ale pământului, dotat cu doi enormi cleşti, foarte urâţi în felul lor, în formă de coarne de cerb.
        Ştiam că era o rădaşcă, o fiinţă ca toate celelalte, având şi ea rostul ei sub soare.  Toate bune, numai că mi s-a-ntâmplat să găsesc, de câteva ori, câte două rădaşce încleştate, având coarnele puternice, dure, parcă sudate unele de altele.
        Erau uscate, golite de conţinut, fără viaţă, rămase pe mirişte ca două tinichele ruginite, scălâmbe, inutile.
      "Vezi - îmi spunea Tata Mare - au murit aşa, s-au cuprins şi nu şi-au mai dat drumul.  Au murit de foame, dar nu şi-au mai dat drumul din încleştare, ca proastele".
       Aveam să aflu mai târziu - curios şi urmărit de această imagine de un absurd perfect - că vinovaţi pentru fatala încleştare erau masculii.  Ei erau po­se­sorii enormilor cleşti şi, totodată, autori ai mortalei "îmbrăţişări".   Ce putea fi ea?
       O anomalie, un fel al speciei de a elimina din circuitul reproducerii masculi neper­formanţi, un fel de tragic turnir medieval în lumea gâzelor ori, pur şi simplu, un sindrom anunţând, în felul acesta, o posibilă dispariţie ?   Un sfârşit … natural.
       Ciudat, sau poate nu tocmai ciudat, este faptul că această imagine de neuitat, proiectată mereu în prezentul memoriei mele de anotimpul copilăriei - şi nu este singura experienţă care mă vizitează frecvent, obsesiv - mi se reprezintă, repetat` aievea, în spaţiul social, politic, profesional, cultural, în care mă mişc, trăiesc.
       Sindromul descrisei încleştări, cu apropiata previziune a consecinţelor lui fatale, mi se pare a fi prezent în toată desfăşurarea spaţiului uman înconjurător.
       Fapte, evenimente, procese, gesturi, viaţa întreagă a corpului social din care fac parte îmi par a fi marcate de practica  şi consecinţele acestui sindrom.
       Din sfatul ţării şi până în cea mai mizeră primărie sătească dintr-un fund de vale uitată de Dumnezeu, îmi pare că văd o adunătură, un cârd enorm de rădaşce încleştate definitiv, fără scăpare, pe viaţă şi pe moarte.   Institu­ţiile statului par a se comporta la fel de vreme ce nu există măcar una singură să lucreze în folosul alteia.            
       Invidia, ura, intoleranţa, în raport cu succesul şi iniţiativa, rânjetul cinic în faţa etalării mizeriei care a copleşit peisajul românesc  uman, fizic, moral, axiologic, abandonul elitelor  mai mult sau mai puţin inerţial, mai mult sau mai puţin "răsplătit"  în faţa unor seducători termeni de împru­mut, dar care nu-şi găsesc fondul, substanţa, în organica şi în continuitatea culturii naţionale, ploconirea cu sau fără noimă, adeseori fără urmă de demnitate, a celor care ne reprezintă la forurile de putere exterioară , oricare ar fi ele , acestea şi multe altele mi se par a fi tot atâţia cleşti de inconştientă coleopteră care se caută unii pe alţii, avid, brutal, sângeros, letal. 
       Despre instituţia apărării ce să mai zic?
       Greutăţile de tot felul, jalnica târâială de pe-o zi pe alta a ceea ce , generic ,  numim "viaţă militară" pentru ostaşi şi cadre, laolaltă, blocajul proiectelor de modernizare din lipsă de fonduri, ameninţarea cu scoaterea "din teren", printr-un cartonaş roşu, arătat de arbitrul surd, mut şi orb, numit reformă, în largul unui "stadion social" aglomerat de galerii neajutorate, flămânde, debusolate - iată câteva dintre rădaşcele care şi-au înfipt cleştii în trupul ei (al institu]iei militare) slăbit, în cugetul ei copleşit de grijile unor misiuni din ce în ce mai greu de îndeplinit.
       Ce să fie toate acestea, şi multe altele, pe care oricine le poate adăuga, lesnicios, pe o listă cutremurător de lungă?  Să fie o simplă anomalie, o formă dramatică de a elimina printr-un gest, totuşi absurd, resturile unui trecut cu relele încă prea apropiate, prea prezente , ori să fie chiar sindromul rădaşcei anunţător al unei apropiate dispariţii de specie?   Doamne, fereşte!  Fuga, înapoi, pe plai, în copilărie.  Rădaşcele, totuşi, încă n-au dispărut - ceva secret, adânc, biruitor biologic, le salveaza.
        
  Obs. Mil. Nr.2 (525) din 11-17 ian. , 2000